Eu nu am voie să te iubesc, deşi ochii mei îţi caută depărtarea... Aşa spunea bunica despre dragostea ce i-a venit aşa deodată, fără întrebări şi mai ales răspunsuri. Avea doar cinsprezece ani când s-a îndrăgostit de un tânăr oacheş, înalt ca un stejar rotat şi cu mâini excesiv de mari, cu palme imense şi calde. De aceste două mâini îmi amintesc şi eu, mă ridicau în sus scuturându-mă zgomotos până hohotele mele răsunau în toată ograda. Alexandra era fată de primar, una din cele cinci domniţe ce creşteau în casa lui Nichita şi a Pelaghiei. Era o zgîtie de fată, reapăda la mers şi tare ascuţită la limbă. L-a văzut întâmplător în sat şi s-a pierdut. Ei cum o va da după el, niciodată probabil, e cu zece ani mai mare plus timpurile îşi puneau amprenta, casătoriile se blagosloveau între părinţi, puţini tineri erau întrebaţi despre preferinţe. Eu nu am voie să te iubesc, deşi îmi amintesc mirosul lăsat de tine în treacăt, mersul ca de căprioară fugărit de privirile bănuitoare ale sătenilor, lungimea genelor de sub care veneau priviri dogorâtoare...Şi Simion se gândea la ea, dar cu sfială şi mare modestie. Alexandra a împlinit şaisprezece ani, tatăl ei a chemat-o şi i-a spus că nu o va obliga să se mărite, doar dacă va vrea şi îşi va alege singură ursitul. Inima se zbătea ca o pasăre în piept, ochii s-a deschis larg de uimire şi pe buze i- a apărut un zâmbet larg. A urmat nunta şi o viaţă în doi plină de greutăţi, dar fericită. Bunica mereu îşi amintea de el cu ochii luminaţi de un sentiment adânc. De fiecare dată parcă devenea mai tânără, se îndrepta de spate şi uita pe dată despre povara anilor. Au rezistat destoinic la toate, război, foame...
"Da, te iubesc
Cum n-am iubit pe altcineva
Eu te iubesc
Eşti nebunia mea
Da, te iubesc
Mă obsedezi...mă stăpâneşti
Mă cucereşti
Numani când mă priveşti"
