Pagini

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Ehh, copiii

     Mă gândesc în ultimul timp la sentimentul ăsta etern de responsabilitate,care apare în momentul când auzi primul ţipăt al minunii căreia i-ai dat viaţă, amestecat năstruşnic, dar total cu dragostea şi ataşamentul care apare ulterior. Zilele trecute ascultam uluirea unei proaspete bunici despre simţul de răspundere  al fiicei sale apărut odată cu naşterea nepoatei.
      Eu sunt la fel, abia acum am căpătat al şaselea simţ, de a simţi durerea, bucuria copilului meu, de a tresări la fiecare mişcare şi de a sări în ajutor la fiecare gest neputincios. Creierul meu înţelege că trebuie să o pregătesc pentru viaţă, nu voi putea să fiu mereu lângă ea la necazuri şi nevolnicie, dar mâinile se întind automat să o ajute, să o strângă la piept şi să o alinte fără a se gândi la păstrarea limitelor sau la necesitatea de prevalare a unei eventuale educaţie. Să nu credeţi că aş sublinia aici oportunitatea de păstrare a unei distanţe, sau ceea că odraslele noastre ar trebui să-şi ştie locul, nu sunt haine în şifonier, dar personalităţi, ci doar prevalarea unei doze sănătoasă de raţionalism în creşterea lor. E foarte greu să fii mamă şi obiectivă în acelaşi timp. De fapt în dragoste nu există loc de imparţialitate, iar iubirea pentru pruncii noştri e necondiţionată şi absolută. Foarte des copiii ajung asfixiaţi de dragostea noastră, dependenţi de ea, instabili emoţional într-un final. Iubiţi-vă copiii nu dozat, dar absolut, dar manifestaţi-le sentimentul proporţional, echilibrat pentru a crea oameni pozitivi şi independenţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu